În primul rând e o CRUCE grea.
E o GOLGOTĂ cu multe nopți nedormite – atât din partea mamei, cât și a tatălui –, chiar cu lacrimi atunci când copiii au febră și sunt bolnăviori; cu căderi și îndoieli sub presiunea facturilor și a celor din jur care te privesc ca pe niște ciudați, sectanți, paria, oricum altfel decât majoritatea.
Dar e și o ÎNĂLȚARE atunci când vezi inocența paradisiacă în ochii copiilor, când auzi râsul plenar al bebelușului; e o ÎNVIERE din banalitatea nimicniciei cotidiene, când mort de oboseală, certat de șefi și ocărât de semeni ești luat în brațe la venirea acasă de ciurda de copii care răcnesc din toți rărunchii: Tatiii…!
De ce mai mult de unu sau doi copii?
Păi, nu mai e la modă și oricum astea nu sunt timpuri în care să faci copii…, ți se spune din toate părțile.
Și de aici începe… Ne asumăm purtarea crucii sau nu. Mesajul lui Dumnezeu este clar: creșteți, faceți copii și umpleți pământul cu ei.
Până recent, în secolul XX, în decursul întregii istorii copiii au fost considerați o binecuvântare de la Dumnezeu. Astăzi sunt considerați doar o povară. Și din nefericire, mai mult în Europa noastră creștină și mai bogată ca oricând.
Ce folos să te chinui cu ei?
Oricum copiii sunt nerecunoscători; la bătrânețe te lasă de izbeliște; nu poți și tu ca omul să-ți mai faci un concediu, nu mai poți să ieși în oraș și să te distrezi când vrei; nu mai poți să-ți iei cea mai tare mașină sau cele mai scumpe haine ca să crape de ciudă cunoscuții care, oricum, nu-ți recunosc valoarea…
Deci, ce câștigăm?
TOTUL, aș zice eu.
Copilul – cred eu – este singura ființă umană pentru care – ÎNCĂ – totuși suntem în stare să dăruim fără să cerem ceva la schimb. Pentru copil – ÎNCĂ – reușim să renunțăm la EU. Și cam asta ar fi esența a ce ne-a învățat ISUS: să renunți la EU pentru aproapele tău. Iar antrenamentul cotidian al renunțării la EU în relația cu copiii îți schimbă încet încet viziunea centrată pe EU și în relația cu ceilalți semeni.
Această renunțare la EU o învață și copiii de mici. Mâncarea nu este numai a lui, jucăria nu este numai a lui… și asta ei pot – fiind mulți – să învețe să nu o facă cu regret, ci cu bucuria de a împărți cu frații lor mult-puținul pe care îl au. Și astfel dăruind, vei dobândi. Este exact opusul consumismului centrat pe EU, care ne alienează copiii de mici și îi transformă în niște ființe reci, egoiste și agresive.
Din momentul în care apar copiii îți pui firesc problema: ce le voi transmite eu copiilor, ce îi voi învăța, e compatibil ce văd în jurul lor cu ce vreau eu să le transmit? Cum să le creez un sistem imunitar prin care să se apere de ceea ce e clar nociv în jurul lor? Și atunci îi ceri lui Dumnezeu înțelepciunea de a ști ce și cum și când să-i transmiți copilului. Și Dumnezeu îți dă înțelepciunea de a le transmite învățăturile lui.
Și aici, exemplul personal este cel mai important. Liniștea din familie, rugăciunea în comun, mersul în comun la liturghie.
Copilul va spune adevărul dacă și noi facem același lucru, va fi blând și pașnic dacă și părinții sunt lipsiți de agresivitate pe stradă și în casă, îi va plăcea să meargă la biserică și să deschidă Biblia dacă și părinților le place, va începe să aprecieze de mici munca dacă vede și la părinți același lucru.
Timpul – care parcă e tot mai scurt – alocat în totalitate lor; pentru că există o curiozitate extraordinară care, satisfăcută, duce la o sete și la o plăcere a cunoașterii. Răbdarea, pentru că de multe ori îți trebuie o răbdare de fier ca să le răspunzi la toate întrebările.
Împreună putem! este dictonul familiei noastre și împreună încercăm să facem totul.
Revin asupra ciudățeniei pe care o reprezintă familia cu mulți copii în România. De la cel de-al doilea copil eram priviți cu compătimire: Ei, dacă s-a întâmplat, s-a întâmplat!… La răspunsul nostru franc că NOI ne-am dorit așa, ni se răspundea cu o explozie de indignare: Da’ mai opriți-vă și voi! N-ați auzit de metode contraceptive?
Mărturisesc că am în memorie familiile văzute pe alte meleaguri. În 2007 am fost de Paști la Ierusalim; m-au impresionat profund familiile evreiești cu câte 8-10-12 copii, cu tata mergând în față împingând căruciorul și înconjurat de vreo 4-5 băieți, iar în spate mama cu câte o fetiță în brațe și alte 4-5 pe lângă ea.
Când eram copil prin anii ’80 cam așa era și în Maramureșul în care m-am născut. Plin de copii. Nu puteai să treci pe Valea Izei de câți copii erau. Pe drum, la porți, în copaci, în căruțe, scăldându-se în Iza, participând la „proțesii” – cum se zicea acolo la procesiunile ce porneau din sate spre mănăstirile din zonă.
Era și o vorbă: „Unu-n brață, altu-n mață și altu de zadie s-agață”. Și deși regimul comunist le interzicea dreptul de a se bucura în religia care le-a conturat identitatea, maramureșenii încă păstrau bucuria și mândria greco-catolică a familiilor patriarhale cu mulți copii.
Și deși amintirile mele evocă sfârșitul anilor ’80 cu lipsa mâncării, a căldurii, cu grețoasa propagandă comunistă, îmi aduc aminte că oamenii aceia – deși mult mai săraci și mai prost hrăniți – erau mult mai fericiți. Pentru că erau cei mai bogați oameni din lume. Aveau cei mai mulți și mai faini prunci.
Revenind în zilele noastre și trăgând linie: Ce câștigăm și ce pierdem?
Pierdem confortul unei locuințe spațioase, pierdem gâdilarea papilelor gustative cu mâncăruri exotice, pierdem Mediterana excursiilor pe care nu le mai putem face; pierdem nopți la căpătâiul copiilor când sunt bolnavi și pierdem zile asudând din zori și până-n noapte pentru a le asigura pâinea cea de toate zilele.
Câștigăm ceva?
Da. Cu siguranță câștigăm o Vale a Izei undeva pe gura de rai a Ierusalimului Ceresc.
De FLAVIUS POP